1. Acasa
2. Livada intensivă de cireș – o afacere profitabilă. Cât costă investiția la hectar și care sunt soiurile cu care pomicultorii pot da lovitura la export

Carenţa de calciu, o dereglare fiziologică accentuată de condiţiile de secetă

Data: 10 august 2015   |  Autor: Dr. Victor Lăcătuş

Temperaturile ridicate, uneori excesive şi precipitaţiile reduse sau inexistente în sezonul de vară, chiar şi pe toată durata lunilor iulie şi august, cu posibile prelungiri şi în luna septembrie, au început să fie caracteristice multor zone din ţara noastră. De aceea în acest articol, voi scrie despre un fenomen care a fost accentuat de temperatura ridicată şi de asigurarea deficitară a plantelor cu apă. Este vorba de carenţa de calciu, situaţie care s-a întâlnit atât în cultura legumelor în sistem protejat cât şi în câmp deschis, cu repercursiuni destul de grave asupra producţiei de fructe.

Calciul este unul din elementele de bază ale nutriţiei plantelor. Fără calciu, acestea nu se pot dezvolta. Calciul dă forma şi consistenţa plantelor. El este necesar în primul rând pentru ţesuturile în creştere, vârfurile plantelor, lăstari, fructe, dar şi acele rădăcini foarte fine care sunt şi cele mai active. Spre deosebire de alte elemente, cum ar fi azotul, potasiul, magneziul sau fosforul, calciul nu este translocat în plantă, adică nu se mişcă dintr-un loc în altul, rămâne fixat în cea mai mare parte în pereţii celulari. Cu alte cuvinte, necesarul de calciu al plantei este asigurat în permananţă de apa care este absorbită prin sistemul radicular.

În practica legumicolă sunt cunoscute o serie de simptome datorate unei aprovizionări deficitare, inconstante, cu calciu, cum ar fi:

• putregaiul apical al fructelor de tomate, ardei lung, gogoşar şi gras, pepeni verzi, şi pătlăgele vinete;
• avortarea fructelor de castraveţi;
• aşa numita „inimă neagră” la ţelină;
• brunificarea frunzelor din interiorul căpăţânilor de varză albă şi de Bruxelles;
• mici cavităţi în rădăcinile de morcov;
• piticirea cepei şi a cartofilor;
• arsura marginală a frunzelor de salată şi varză.

Din cele de mai sus se poate constata că o aprovizionare insuficientă cu calciu afectează direct producţia, uneori un procent şi de 50 % devenind necomercializabilă. Efectul este atât direct cât şi indirect. Zonele afectate, fie fructe, fie frunze, fie rădăcini, devenind „porţi” de intrare pentru diverşi agenţi patogeni.

Aşa cum am spus la început, principala cauză a apariţiei acestor simptome o constituie slaba aprovizionare cu apă a plantelor. De cele mai multe ori, solul este bine aprovizionat cu calciu, dar acesta nu este preluat în cantităţi suficiente de către rădăcină şi nici nu este translocat, mutat, din ţesuturile mai bătrâne către cele mai tinere în creştere.

Cazurile când apare o astfel de situaţie sunt multiple. Carenţa de calciu poate fi directă, când acest element lipseşte din soluţia solului, sau indirectă, când el există în sol dar nu este preluat pe măsura cerinţelor plantei, deoarece din diverse motive, planta nu absoarbe apă suficientă.

Când planta nu absoarbe apă suficientă? Când nu udăm suficient, sau când, din diferite motive, nu poate absorbi o cantitate mai mare de apă.

Irigarea pe brazde, pe cărări, pe fitărăi, sau cum îi mai spune, acea irigare „în dinţi de fierăstrău”, odată sau cel mult de două ori pe săptămână, face ca la început să avem exces de apă, iar spre sfârşit, înainte de următoarea udare, să avem lipsă de apă. Este bine de ştiut că atât excesul cât şi lipsa, conduc la o aprovizionare deficitară a plantelor cu apă şi implicit cu calciu. Excesul de apă conduce la o asfixiere a rădăcinii şi la moartea în primul rând a acelor perişori radiculari foarte fini şi foarte activi.

Dar poate cele mai frecvente cazuri le întâlnim atunci când deşi udăm suficient, plantele nu absorb atâta apă pe cât transpiră. De exemplu:

• când umiditatea relativă a aerului este foarte ridicată, în câmp ca urmare a unui sezon de ploi continui cu nebulozitate ridicată, iar în solarii când aerisirea este insuficientă, cazul celor mai multe solarii din România;
• când sistemul radicular este slab dezvoltat, cum se întâmplă pe solurile grele, neaerate şi reci, cu deficit de fosfor în momentul plantării sau în cazul unui foliaj bogat ca urmare a unei fertilizări în exces cu azot şi care necesită un consum mai mare de apă pe care rădăcina nu-l poate asigura;
• când avem atac de ciuperci patogene de sol cum ar fi fuzarioza şi verticilioza, care împiedică o absorbţie normală de apă şi elemente minerale, prin blocarea vaselor conducătoare;
• o concentraţie mare de săruri solubile în soluţia solului, ca urmare a aplicării unor doze excesive de îngrăşăminte;
• un exces de ioni amoniu în soluţia solului, ioni care împiedică absorbţia calciului, aşa cum se poate întâmpla când fertilizăm cu doze mari de uree;

Temperaturile extrem de ridicate din lunile iulie, dar mai ales august, au condus la o rată foarte ridicată a transpiraţiei plantelor, cu toate încercările acestora de a-şi autoregla regimul hidric prin acele răsuciri ale frunzelor, prin închiderea stomatelor. În aceste condiţii, sistemului radicular i-a fost adeseori aproape imposibil să asigure consumul de apă al plantelor. Fenomenul s-a accentuat atunci când s-au cultivat soiuri şi mai ales hibrizi neadaptaţi unor astfel de condiţii climatice nefavorabile. Este vorba de acei hibrizi de tomate, ardei gras şi pătlăgele vinete cu creştere vegetativă puternică şi care cultivaţi în condiţii de sol improprii, raportul parte aeriană:parte radiculară, este mult în favoarea părţii aeriene.

Care ar fi remediile în astfel de situaţii? Iată câteva mai importante:

• folosirea metodei de irigare prin picurare, prin care putem asigura o aprovizionare corespunzătoare a plantelor cu apă şi după caz cu calciu, prin introducerea azotatului de calciu în soluţia de udare, cca 500 g/zi/1000 m², în perioadele de stres;
• creşteriea frecvenţei udărilor, menţinând aceeaşi normă de udare;
• aplicarea foliară periodică, uneori şi la intervale de 4-7 zile, mai ales în perioadele cu insolaţie puternică, a unor îngrăşăminte cu calciu, cum ar fi azotatul de calciu, Calmaxul, CaFORTE (un îngrăşământ foliar bioactiv, care pe lângă calciu, mai conţine şi azot, magneziu şi aminoacizi esenţiali în stimularea absorbţiei; prezenţa magneziului în acest îngrăşământ foliar are rolul de a preveni carenţa de magneziu datorită antagonismului Ca:Mg, dar şi a consumului excesiv din acest element în condiţiile unei intensităţi luminoase foarte ridicate; se mai poate folosi şi DELCAMAG, care deasemenea conţine atât calciu cât şi magneziu, aplicat foliar sau radicular dacă pH-ul solului este acid-slab acid .
• amendarea solurilor acide cu DELCAMAG sau cu carbonat de calciu, în doză de 300-1000 kg/1000 m², în funcţie de pH-ul iniţial al solului; la fel şi în cazul culturilor pe substrat de turbă acidă, când aceasta nu a fost amendată în prealabil;
• dezinfecţia solurilor din solarii cu Basamid sau cu produse pe bază de metham sodiu, precum şi efectuarea unor tratamente preventive, cu Topsin în concentraţie de 0,05-0,15 %, în funcţie de fenofază, în amestec cu un fungicid gen Dithane M 45, 0,2 %;
• măsuri de optimizare a aerisirii spaţiilor protejate – defoliere treptată, desime de plantare corespunzătoare, creşterea înălţimii solarului şi deci a volumului de aer, introducerea eventual a ventilatoarelor, modificarea tipului constructiv cu aerisire la coamă;
• muşuroirea plantelor pentru a favoriza creşterea rădăcinilor adventive.

Toate aceste măsuri, dar mai ales folosirea îngrăşămintelor foliare cu calciu, reduc semnificativ incidenţa carenţei de calciu, reduc pierderile de producţie, fructele sunt mai grele şi mai rezistente la transport şi la păstrare.